De la începutul anului 2012, cele
mai multe dintre economiile europene au fost în recesiune
sau foarte aproape de aceasta. Rata șomajului atinge
niveluri record. Între timp, apar dezbateri legate de
efectele nocive ale măsurilor de austeritate. Șefii de
guvern, miniștrii ai finanțelor și oficiali ai Uniunii
Europene au declarat că austeritatea a mers prea departe,
fiind împiedicată redresarea economică.
Economiștii adepți ai keynesismului, cum ar fi Paul Krugman,
consideră că aceasta este dovada incontestabilă a faptului
că măsurile de stimulare adoptate la începutul crizei
financiare din 2008-2009 nu ar fi trebuit înlocuite cu
măsuri de austeritate, neluând în considerare datoria
publică pe care o implică. În viziunea keynesiană, atunci
când resursele disponibile nu sunt folosite de sectorul
privat, guvernele ar trebui să le ofere o întrebuinţare. Ar
trebui să nu își mai facă griji în ceea ce privește
deficitele bugetare și să înceapă să cheltuiască din nou. În
timp ce keynesiștii și restul economiștilor consideră că
recesiunile și evenimentele neprevăzute și dezastroase ar
trebui prevenite, economiştii Şcolii Austriece consideră ca
acestea sunt rezultate inevitabile ale unui boom economic
provocat de expansiunea excesivă a creditului și a
politicilor guvernamentale intervenționiste.
Pentru adepții Școlii Austriece,
recesiunea este de fapt un remediu pentru a înlătura distorsiunile care
s-au acumulat în timpul boom-ului economic. Resursele care sunt risipite
într-un mod neproductiv trebuie sa fie redirecționate spre sectoarele cu
o cerere sustenabilă. Din păcate, acest proces necesită timp, iar
anumite resurse vor rămane neutilizate până când întreprinzătorii vor
găsi cea mai bună modalitate de a le folosi. Fenomenul presupune rate
ale șomajului ridicate, fabrici utilizate numai la jumătate din
capacitatea de producție sau chiar închise, până când acestea sunt
retehnologizate și resursele financiare sunt investite în active pe
termen scurt în loc să fie investite în proiecte pe termen lung.
Guvernele nu ar trebui să încerce
împiedicarea acestui proces de realocare. Programele keynesiene bazate
pe stimulente și ajutoare de stat doar prelungesc procesele economice
nesustenabile ale boomului și întârzie redresarea. Ele creează un climat
de incertitudine în privinţa datoriilor și taxelor în detrimentul
investițiilor private. Pe scurt, spre deosebire de keynesiști, care cred
că guvernele ar trebui să intervină şi să cheltuie mai mult pe timp de
criză, adepții Școlii Austriece militează pentru retragerea guvernului
şi reducerea cheltuielilor şi a taxelor.
Având în vedere această teorie, cum ar
trebui să vedem situația din Europa ? Este austeritatea responsabilă
pentru criză, asa cum cred keynesiștii ? Sau este parte a unui remediu
necesar, așa cum cred economiştii Școlii Austriece ? Așa cum putem vedea,
aceste alternative nu surprind cu acuratețe ceea ce se întâmplă în
Europa din cauza înțelesului ambiguu al termenului austeritate.
Semnificaţia austerităţii
Dezbaterea referitoare la austeritate în
Europa s-a axat exclusiv pe deficitele bugetare ale guvernelor și
datoria publică măsurate ca procent din PIB. Tratatul de la Maastrich
prevede ca țările membre ale UE să nu aibă un deficit bugetar mai mare
de 3% din PIB, iar nivelul datoriilor să nu fie mai mare de 60%. Acestea
sunt de asemenea și target-uri pentru țările membre. Majoritatea (cu
excepția Germaniei, din rândul ţărilor mai importante) nu au reușit să
respecte aceste criterii. Un aspect al dezbaterii curente ridică
întrebarea dacă nu cumva unele țări ar trebui să obțină timp adițional
pentru atingerea obiectivelor, așa cum tocmai a reușit Franța.
În toate aceste discuții, singurele cifre
prezentate ca dovezi ale măsurilor de austeritate care au fost
implementate constau în statistici care indică faptul că deficitele au
scăzut. Într-adevăr, acest lucru s-a întâmplat, aşa cum o demonstrează
cele mai recente date Eurostat (figura 1). Nivelul mediu al deficitelor
ca procent din PIB în țările europene la nivelul anului 2012 este mult
mai scăzut (4%) decât era în 2009 (6,9%).
Figura 1 : Deficite guvernamentale
(procent din PIB)
-
Sursa : Eurostat, Deficit/Surplus
guvernamental şi nivelul datoriilor
Ar trebui să fie evident faptul că nu
exista nicio relație directă între reducerea deficitului și reducerea
dimensiunii intervenţiei guvernamentale, ultima find un factor cheie de
luat în considerare dacă vrem să comparăm soluțiile keynesiste cu cele „austriece”
în privinţa crizei. Deficitul bugetar poate fi redus fie prin diminuarea
cheltuielilor, fie prin creșterea veniturilor. De asemenea, acesta poate
fi diminuat dacă cheltuielile sunt reduse mai mult, iar taxele mai puțin.
Poate fi redus chiar dacă cheltuielile cresc cu condiția ca veniturile
să crească mai rapid.
În realitate, austeritatea poate acoperi
toate tipurile de situații cu efecte economice diferite. Termenul poate
fi aplicat la fel de bine atât la creșterea, cât și la reducerea
nivelului de implicare al guvernului. În această dezbatere pare să fie
luat de bun faptul că măsurile de austeritate adoptate în Europa au
însemnat reducerea dramatică a cheltuierilor, la care se adaugă o
oarecare creștere a taxelor, efectul net find diminuarea implicării
guvernului. Dar este oare aşa ?
Dimensiunea intervenţionismului
guvernamental continuă sa crească
După cum arată figura 2, cheltuielile
guvernamentale au înregistrat o scădere minoră de 1,7% ca proporție din
PIB per total în ultimii 3 ani. Mai mult, proportia este încă cu 4
puncte procentuale mai mare în 2012 decât era înainte să înceapă criza
(49,4% în comparație cu 45,6% în 2007). Printre țările incluse în tabel,
numai Polonia a redus cheltuielile la nivelul celor din 2007.
Figura 2 : Cheltuieli totale
guvernamentale (procent din PIB)
-
Sursa : Eurostat, Venitul, cheltuielile
guvernamentale şi principalele mărimi agregate
Totuși, există un motiv pentru a ne
întreba dacă aceste cifre au fost distorsionate de perioadele de
creștere economică negativă care s-au manifestat pe continent.
Cheltuielile ar putea să fi scăzut in mărime absolută, însă ar putea fi
încă ridicate ca procent din PIB dacă economia s-a contractat şi mai
mult. Deci, să analizăm cheltuielile în termeni nominali.
Figura 3 : Veniturile si
cheltuielile guvernamentale totale (miliarde euro)
-
Sursa : Eurostat, Venitul, cheltuielile
guvernamentale şi principalele mărimi agregate
Figura 4 : Cheltuielile
guvernamentale (miliarde euro)
-
Sursa : Eurostat, Venitul guvernamental,
cheltuieli și agregatele principale
După cum putem vedea, cheltuielile
guvernamentale nu s-au oprit niciodată din creștere în Uniune de la
începutul crizei financiare, exceptând anul 2011, când au rămas
constante. Cheltuielile au crescut cu 6,3% în ultimii 3 ani, cu alte
cuvinte, în timpul perioadei când măsurile de “austeritate” ar fi
trebuit să se aplice.
Astfel, de fiecare dată când miniștrii de
finanțe au anunțat tăieri bugetare, de fapt, ei nu se refereau la
reduceri absolute ale cheltuielilor ci pur și simplu la creșterea
cheltuierilor care erau mai mici decât cele previzionate sau la reduceri
care erau compensate de cheltuielile din alte domenii.
Există doar câteva țări în care
cheltuielile nominale au scăzut între 2009 și 2012, incluzând Grecia și
Portugalia (figura 4). Ar trebui menționat totuși că, atât în termeni
nominali cât si ca proporție din PIB, guvernele acestor țări au cheltuit
mai mult în 2012 decât în 2007.
Fără o scădere netă a cheltuierilor,
reducerea deficitului observată în majoritatea țărilor a venit din
faptul că veniturile din taxe au crescut mai rapid decăt cheltuielile.
Exact acest lucru arată şi datele Eurostat, respectiv că veniturile au
crescut cu 12,9% din 2009 până în 2012, dublu faţă de ritmul creşterii
cheltuielilor guvernamentale (figura 3).
Guvernele nu au împrumutat atât de mult,
deși încă se împrumută masiv și datoria publică continuă să crească. În
schimb, îşi taxează cetăţenii mai mult pentru a finanța creșterea
cheltuierilor (figura 5). Acest lucru se întâmplă chiar şi în cazul unor
ţări precum Franța, acolo unde “austeritatea” a fost cel mai aspru
criticată. Franța este lider atât în rândul ţărilor în care cheltuielile
au crescut cel mai mult, cât şi în cazul celor ale căror taxe au au fost
majorate cel mai abrupt.
Figura 5 : Veniturile
guvernamentale totale (miliarde euro)
-
Sursa : Eurostat, Venitul, cheltuielile
guvernamentale şi principalele mărimi agregate
Concluzii
Implicarea guvernamentală din aproape
toate țările Uniunii Europene a rămas aceași ca la începutul crizei în
2007 sau chiar a crescut în prezent.
Dacă definim austeritatea ca set de măsuri
adoptate pentru a reduce deficitele bugetare, atunci austeritatea este
într-adevăr responsabilă pentru criză. Dacă, totuși o definim, într-o
manieră mai potrivită, ca set de politici menite să diminueze
dimensiunea guvernului, atunci acestea nu pot fi responsabile pentru
criza din Europa pentru că ele nu au fost niciodată aplicate.
Din păcate, confuzia în ceea ce privește
definirea austerității împiedică o mai bună înțelegere a situației și
oportunitatea unei dezbateri relevante pe tema cauzelor crizelor
economice.
Keynesiștii vor regreta faptul că nu a
existat o creștere și mai mare a cheltuielilor, un nivel mai ridicat de
împrumuturi și deficite mai mari în trecut pentru a stimula economia.
Dar, din perspectiva Școlii Austriece, implicarea guvernamentală
excesivă și taxele mai mari explică de ce economiile europene sunt încă
în stagnare la câţiva ani după declanşarea crizei financiare.
Europa are nevoie de o implicare mai mică
din partea guvernelor, nu doar din perspectiva cheltuielilor publice, ci
și sub forma dereglementării pieței muncii și a altor reforme
structurale pentru a încuraja antreprenoriatul, investițiile private și
crearea de locuri de muncă. Va exista creștere sustenabilă în Europa
doar atunci când guvernele, nu cetățenii sau mediul de afaceri, vor
suporta în mod real povara austerității.
Traducere de
Adina Gruia
